Vecinii nostri din Buckeye Village, protestanţi cu şase copii, fac şcoala acasă. Cei mici merg la grădiniţa sau la şcoala primară, dar cei doi baieţi de vârstă gimnazială fac şcoala pe genunchii mamei.
Conform statisticilor publicate de Naţional Home Education Research Institute, în Statele Unite există circa 2 milioane de şcolari educaţi acasă, cu o rată medie de creştere anuală de 7-8%. Alături de pieţele unde fermierii locali vin să îşi vândă produsele, şi de alte forme de “deep economy” (“economie profundă”, care nu e totuna cu economia subterană), “homeschooling” e una din zonele vieţii socio-economice americane aflate în plină creştere. In ambele cazuri, şi în cel al “economiei profunde” şi în cel al şcolii acasă, cei implicaţi reprezintă un evantai de opţiuni ideologice şi religioase mergând de la libertarieni atei la (neo)protestanţi conservatori, de la mormoni şi amişi la hipioti, de la hispanici la evrei, şi de la părinţi cu bacalaureat până la părinţi cu doctorat.
In cazul învăţământului acasă, majoritatea celor implicaţi îşi propun să reabiliteze un curriculum tradiţional (core curriculum) axat pe gramatică, logică şi retorică, aşa cum a fost el formulat de Dorothy Sayers, în “The Lost Tools of Learning” (conferinţa ţinută la Oxford în 1947), şi dezvoltat de Susan Wise Bauer şi Jessie Wise, în cartea The Well-Trained Mind: A Guide to Classical Education at Home. Cu ajutorul acestor surse, părinţii şi tutorii caută să dezvolte la copii gândirea lucidă şi soliditatea cunoştinţelor bazate pe compunere, istorie universală, studierea clasicilor şi a limbilor clasice, istoria artei. E, de fapt, o programa şcolară care îi ofera unui copil tot ceea ce îi refuză un învăţământ public preocupat mai mult cu “socializarea” şi cu îndoctrinarea politic-corectă a elevilor decât cu formarea unor oameni capabili să stea pe propriile picioare. In plus, stând acasă, copiii sunt feriţi de droguri, criminalitate şi abuzuri. Studiile efectuate mai arată şi că un copil educat acasă obţine la examene rezultate cu între 15-30% mai bune decât un copil educat în şcolile publice.
Ceea ce motivează deci aceste mişcări în favoarea alimentaţiei, economiei şi învăţământului tradiţionale e interesul pentru: 1. calitate, 2. libertate, 3. viabilitate (“sustenabilitate”). E vorba de încercarea de a reconstrui o societate la scara umană, în care economia şi educaţia să fie, după cum spunea marele scriitor american Wendell Berry, organic legate de “acte tradiţionale”. In loc de separarea, după tipicul specializării industriale, a familiei de economie sau de şcoală, lumea contemporană se îndreaptă către o reintegrare a lor (după cum o arată şi studiile unor reputaţi gânditori precum Allan Carlson, Adam K. Webb, ori Philip Blond in John Medaille, Ovidiu Hurduzeu, Economia libertăţii, Bucuresti, Logos, 2009).
Abordarea tehnocratică a omului ca simplă “forţă de muncă” sau ca simplu produs “iradiat” şi “pasteurizat”, în scopul “socializării”, pe banda rulantă a învăţământului de stat e falimentară şi inumană. Economia politică se cere reaşezată pe temeiurile economiei domestice, şi învăţământul se cere reancorat în educaţie. Şi educaţia se face în familie şi în “sat”, adică în comunitatea socio-economică organică extinsă (parohie şi chiar cartier). E deci normal ca familia să recapete control asupra învăţământului, monopolizat la ora actuală de un stat care îmbină incompetenţa cu ingineriile sociale.
Din aceste cauze, cred că propunerea doamnei deputat Carmen Axenie privind reintroducerea învăţământului la domiciliu merită o susţinere cât mai largă din partea organizaţiilor şi persoanelor interesate în construirea unei Românii normale, la scara umană. Conform doamnei deputat Axenie, două dintre meritele acestei idei ar fi că: “Statul economiseşte nişte bani” şi că “unii părinţi vor fi mulţumiţi că li s-a ascultat o cerinţă”. Sigur, acestea ar fi raţiunile economice şi electorale ale propunerii, deşi trebuie precizat că orice lege referitoare la “şcoala acasă” trebuie să cuprindă prevederi referitoare la un sistem de reduceri de impozite pentru părinţii care aleg să nu-şi dea copiii la şcolile de stat.
Chestiunea cu bătaie lungă e însă alta. După cum spune doamna deputat Axenie: “Observ că noi educăm indivizi şi nu persoane care mâine-poimâine vor întemeia familii. Aici e marea hibă a învăţământului nostru, că nu are sau nu mai are viziune socială, nu pune familia în centru”. Doamna deputat Axenie are perfectă dreptate, dar nu poţi pune familia în centru doar în cazul învăţământului. Pentru ca să poată exista o şcoală acasă trebuie să poată exista un părinte, de obicei o mama, acasă. Or, neoliberalismul în SUA şi comunismul la noi au mers, din acest punct de vedere, mână în mână cu feminismul atunci când au accelerat, începând cu a doua jumătate a secolului douăzeci, absorbţia femeilor în corporaţii şi în industrie. Imaginea feministă a mamei tradiţionale e cea a unei femei “desculte şi gravide”. Imaginea comunistă era cea a parazitului social şi a duşmanului de clasă, a femeii mamă de “bandiţi”. Şi neoliberalii şi comuniştii au distrus, simbolic şi economic, familia tradiţională. Şcoala acasă presupune, în România, revigorarea economiei civice, care ar permite tatălui să-şi poată susţine familia ca mic proprietar-producător şi o reabilitare simbolică a familiei tradiţionale, a femeii “casnice”. Nu poţi face şcoala acasă cu doi părinţi “corporatişti”, trăind în trafic şi vorbind cu copiii “pe mobil”.
Din păcate, brava lume nouă în care trăim e ostila acestor mici universuri de ordine tradiţională, după cum le numea Evelyn Waugh. De exemplu, pe data de 1 februarie, agenţiile de presă anunţau că Statele Unite au acordat azil politic unei familii de cetăţeni germani cărora statul german le-a interzis “şcoala acasă”. Judecatorul american Lawrence O. Burmann şi-a justificat hotărârea de a acorda azil politic cetăţenilor germani precizând că “cei care vor să facă şcoală acasă sunt un grup social pe care guvernul german încearcă să îl suprime” şi că, departe de a fi interesaţi de ocrotirea copiilor, guvernul german a acţionat în acest fel din cauza că încearcă să “suprime orice societate paralelă”.
Cu alte cuvinte, după cum comenta şi Gerald Warner în ziarul britanic Telegraph, la ora actuală UE a devenit o societate totalitară în care dreptul asupra copiilor noştri aparţine statului şi educatorilor, nu părinţilor. Ideea nu e nouă, şi a fost printre altele pusă în aplicare în 1919 de Georg Lukacs, comisarul pentru cultură al guvernului comunist al lui Bela Kun. Warner arăta că sistemul de “Terorism Cultural” al lui Lukacs, mai târziu fondator al Şcolii de la Frankfurt, prevedea “îndoctrinarea pornografică a copiilor şi instigarea copiilor la a-şi urî părinţii şi a batjocori familia tradiţională şi religia”. Dacă acum cetăţenii Europei nu trăiesc într-o societate făţiş dictatorială, nu e mai puţin adevărat că îşi duc traiul într-un stat terapeutic multinaţional în care a ajuns posibil ca unei eleve de 15 ani şcoala (de stat) să-i ofere posibilitatea de a avorta fără ştirea părinţilor.
De aceea, propunerea doamnei deputat Axenie e bună. Dar ducerea ei la îndeplinire ar însemna ca actualul partid de guvernământ să nu facă din “şcoala de acasă” ce a făcut şi din votul uninominal şi din “procesul comunismului”: simplu subiect electoral deturnat oportunist şi dezamorsat de orice impact real.
Autor: intellectual român stabilit în SUA, Mircea Platon
