“Mama” este un cuvânt minunat. A fost printre primele noastre cuvinte şi tresărim de bucurie când, la rândul lor, copiii noştri îl rostesc pentru prima oară. In semn de iubire şi recunoştinţă, de mici copii ne-am obişnuit să-i oferim mamei noastre, de 8 martie, un cântec, o poezie, o floare, un cadou… şi cât ne bucurăm când vine vremea să primim noi înşine aceste lucruri de la copiii nostri!
De aceea este dureros când, pe acest fundal al bucuriei iubirii, auzi glasul unor femei care, în faţa misterului vieţii răsărind în sânul lor, cer “libertatea” de a-l ucide. Cer libertatea de a distruge ce este în lume mai frumos, şi invocă această libertate ca un drept al lor. Dreptul de a-şi controla propriul trup, dreptul la autonomie şi alegere în integritatea personală şi alte formulări de acest fel.Cu alte cuvinte, aceste mame se pretind agresate (?!?) în trupul şi persoana lor de propriul copil nenăscut şi cer dreptul de a se “apăra” de el. Bine, dar în ce fel le agresează această fiinţă neputincioasă şi neştiutoare? Prin însăşi faptul că există în ele. Şi aici intervine consternarea: fiinţa “agresoare” nu se află acolo din proprie voinţă! Deci nu “agresează”, şi prin urmare nu este culpabila. Mai mult, în cele mai multe cazuri copilul nedorit apare chiar ca şi consecinţă a unei alte alegeri libere a mamei, alegere iresponsabilă, pentru că nu ştie să-şi asume consecinţele. Nu este aşadar revoltător ca, pentru iresponsabilitatea mamei, să plătească copilul, şi încă cu pedeapsa capitală? Iar mama să numească asta un drept al ei? Ce fel de dreptate este să ceară altcuiva să plătească cu viaţa pentru o greşeală de-a ei?!
Da, există şi cazuri mai dificile, când copilul este rezultatul unei agresiuni sexuale, agresiune în care mama este evident o victimă la fel ca şi copilul, care nu a apărut ca rezultat al iubirii. Totuşi, şi în asemenea situaţii, nu se poate cere copilului să plătească cu viaţa preţul unei agresiuni pentru care el nu are absolut nicio vină. Copilul, ca fiinţă umană,are şi el drepturi, printre care dreptul la viaţa este primul.
In acest punct se cuvine să introducem o distincţie juridică între două feluri de drepturi: 1)dreptul de creanta (claim right), care presupune responsabilitati, datorii sau obligatii ale altor parti catre detinatorul dreptului in discutie si, in contrast cu acesta, 2) dreptul de libertate (liberty right), care nu presupune obligatii ale altor parti, ci doar libertate sau permisiune pentru detinatorul dreptului. Daca aplicam aceasta distinctie la discutia noastra de mai sus observam ca dreptul la viata al copilului nenascut este un drept de creanta, deoarece presupune datoria celorlalti fata de el de a nu ucide in mod intentionat o persoana nevinovata. Sarcina respectarii dreptului de creanta revine asadar celorlalti. Pe de alta parte, dreptul la avort invocat de nefericitele mame este sugerat ca fiind un drept de libertate, pentru ca ele pretind ca sunt libere sa avorteze. Si aici intervine problema. Un drept de libertate spune ca partea A are libertatea, in raport cu partea B, sa faca un anumit act “x”daca si numai daca partea B nu are niciun drept de creanta ca partea A sa nu faca acel act “x”. Cu alte cuvinte, mama are dreptul de libertate sa avorteze copilul daca si numai dacacopilul nu are niciun drept de creanta ca mama sa nu-l avorteze. Copilul are insa acest drept, prin urmare mama nu are dreptul de libertate de a-l avorta.
Rezumand discutia noastra si adresand miezul problemei, putem spune ca, din punct de vedere juridic, o mama nu are dreptul de a avorta pentru ca mai inainte de toate are datoria de a nu ucide o fiinta umana nevinovata. Un drept de libertate al unei parti este invalidat intotdeauna de un drept de creanta al unei alte parti care neaga libertatea partii in discutie. Dar si asa, chiar daca juridic am convinge o mama ca nu are dreptul sa-si ucida copilul nenascut, realitatea ramane trista. O mama adevarata, chemata sa dea viata si sa se jertfeasca din iubire pentru copilul ei, nici macar nu s-ar gandi vreodata la un astfel de drept. Ca sa nu mai spunem ca datoria minimalista de a nu ucide intentionat propriul copil ar fi cu totul umbrita de o datorie mult mai nobila si mai mare, si anume aceea de a iubi cu toata fiinta copilul purtat in pantece si de a i se darui cu o adevarata inima de mama. Pentru astfel de femei sarbatorim ziua de 8 martie, pentru celelalte se cuvine sa ne punem cenusa pe cap si sa spunem in taina o rugaciune. Da-le, Doamne, o inima de mama!
Tonny-Leonard Farauanu
