Doar in tacerea cea mai adanca omul poate gasi linistea interioara cea mai profunda! Tacerea este, in primul rand, ascultare: ascultarea cartii creatiei fara intruziunea vreunui sunet artificial, care l-ar putea dezradacina pe om din aceasta carte, din care, deseori în mod înconstient, face si el parte.
Cand omul se afla singur în infinitul unei taceri care vorbeste de la sine despre bunatatea si intelepciunea divine, acesta isi da seama de micimea sa, de nimicnicia sa. De aceea, de multe ori cand un om este aruncat deodata intr-un loc in care doar natura vorbeste, fara a fi stingherita de zgomotele straine ei, acesta este cuprins de o teama imensa si inefabila: teama de a fi cu sine insusi!
Oamenii au proasta obisnuinta de a-si construi, in mod abil, o fortareata in jurul propriei constiinte, fortareata formata din miile de zgomote nimicitoare, zgomote ce inghesuie spiritul spre cotloanele cele mai ascunse ale fiin’ei umane. Sub protectia acestei fortarete oamenii au tot timpul din lume pentru a-si construi o imagine de sine dupa propriul chip si dupa propria asemanare. Aceasta va fi, fara indoiala, o imagine distorsionata, idealizata si ireala. Cand cea mai adanca tacere reuseste sa biruie aceasta fortareata omul intra intr-o profunda criza, dandu-si seama de noroiul in care traieste, de iluzoriul acelei imagini si de distanta aparent insurmontabila ce il desparte de cel care l-a creat si a aranjat intregul univers intr-un mod atat de întelept. Aceasta criza nu este altceva decat un conflict sufletesc bazat pe necorespondenta a trei imagini diferite: esenta omului (imagine a divinitatii), imaginea reala (in care omul se regaseste în momentele de tacere) si imaginea mentala (creata la caldura si sub protectia unei fortarete de zgomote). Cand o astfel de criza pune stapanire pe persoana umana, exista doua cai de iesire: prima este fuga din acesta liniste si, prin urmare, fuga din calea propriei esente; a doua nu este altceva decat regasirea, recunoasterea, acceptarea si imbratisarea adevaratei esente umane (imagine a divinitatii).
Prima este, de fapt, o pseudo-solutionare a crizei! Este o solutionare instinctiva, de suprafata, întrucat nu vindeca sursa conflictului, ci doar tinde sa-i reduca efectele! In acele momente de apriga deznadejde si angoasa, fuga se prezinta omului sub forma unei lumini luciferice care il ispiteste sa creada ca aceasta este rezolvarea optima. Si totusi aceasta nu este decat iluzia unei rezolvari, nu o rezolvare in sine! Psihologic vorbind, aceasta fugi este sinonima cu refularea conflictului pe taramurile subconstientului, de unde acesta va reiesi la suprafata în cele mai neasteptate momente, cand o alta fuga nu va mai fi posibila. Din punct de vedere spiritual, am putea defini aceasta fuga drept fiind zdrobirea esentei umane de imagine a divinitatii, negarea imaginii reale sub pretextul irealitatii si pastrarea cu sfintenie a propriei imagini mentale, plasmuite sub aparenta protectiei a unei fortarete deja cucerite.
A doua solutie, si cea mai inteleapta, este regasirea adevaratei esente umane de fii ai lui Dumnezeu, plasmuiti dupa chipul si asemanarea sa. Dupa cum am afirmat anterior, tacerea absoluta face vizibil noroiul in care ne aflam, dar în adancurile acestuia si in interiorul acelei fortarete oricum biruite de tacere, se afla un diamant pretios care se concretizeaza prin nostalgia omului interior de a face sa se suprapuna chipul lui Dumnezeu (imaginea sa în noi) cu asemanarea de care suntem direct responsabili. In aceste momente trebuie sa ascultam tacerea absoluta, fiind constienti ca in noroiul care ne inconjoara (imaginea reala a omului cu limitarile sale) se afla un diamant pretios (imaginea divinitatii), care difera substantial de ceea ce in afara fortaretei ni se parea o comoara inestimabila (imagine de sine plasmuita sub protectia acesteia). In acest mod, imaginea de sine, va deveni una cu imaginea reala in care se afla deja imaginea divinitatii, astfel încat intre aceste trei tipuri de imagini se va restabili o corespondenta primordiala, care va permite depasirea crizei.
De multe ori este inspaimantator sa te afli in locuri unde iti poti auzi proprii pasi fosnind prin iarba frageda, in timp ce propria respiratie pare a deveni zgomotul cel mai asurzitor. In astfel de locuri poti auzi cum creste iarba si cum rasare soarele; poti auzi cum se vaita muntii si cum serpuieste apa. In asemenea locuri poti vedea sursurul apei si mirosi freamatul naturii! O data gasit diamantul adevaratei esente umane (imagine a divinitatii), acest spatiu se poate transforma în paradis!
Pentru Stiri Crestine.ro, Dan Patrascu
2 comentarii
Foarte frumos si adevarat. Dumnezeu sa te binecuvinteze!
Va multumec pentru cuvintele frumoase.