Despre Dumnezeu și răul din lume

Ieri am văzut la televizor o emisiune destul de interesantă despre pelerinajele la Lourdes şi despre minunile care se întâmplă acolo. Personal, mă consider un credincios extrem de simplu şi onest, prin urmare nu sunt un mare entuziast al minunilor. Faptul că minunile se află mereu sub lumina reflectoarelor nu ne spune nimic despre Dumnezeu, ci ne arată doar că omul preferă senzaţionalul înaintea simplităţii.

Dar ceea ce mi-a atras atenţia a fost o discuţie cu un ateu care punea la îndoială existenţa lui Dumnezeu. Din păcate, credincioşii din studio nu cred că au reuşit să dea un răspuns satisfăcător. Nu pretînd că eu aş putea face acest lucru, dar aş dori să-mi exprim pe scurt viziunea mea despre aceste lucruri.
Prima observație: singura argumentație a ateilor ar putea fi exprimată în următoarele rânduri

is god willing to prevent evil, but not able, then he is not omnipotent..
is he able, but not willing? then he is malevolent.
is he both able and willing? then whence cometh evil?
is he neither able or willing? then why call him god

Totul se rezumă la problemă râului care poate fi observat în lume. Filosoful de ieri se întreba de ce Dumnezeu permite că în lume să existe Ausschwitz-uri şi alte asemenea monstruozităţi.

Până la apariţia creştinismului viziunea asupra lumii era dualista. Se consideră că există un principiu al râului şi un principiu al binelui, amândouă cu aceeaşi putere şi la acelaşi nivel ontologic. Se vede că această viziune şi-a arătat limitele, drept pentru care în momentul în care a apărut creştinismul ganirea filosofică se află, probabil, la cel mai jos punct pe care l-a atins vreodată. Creştinismul a dat peste cap acest sistem dualist, afirmând că doar Dumnzeu este fiinţă prin excelentă, răul fiind lipsit de consistenţă ontologică. Acest lucru a repornit inclusiv motoarele filosofiei.

Dar această terminologie este puţin învechită şi pradă unei conceptualizări medievale care astăzi nu mai poate fi un răspuns. Astfel, pentru a vedea ce este răul trebuie să pornim de la a înţelege, în măsură posibilităţilor noastre raţionale, Binele, adică pe Dumnezeu.

Nici un ateu nu poate porni e la ideea că nu există un principiu al binelui. Ar fi o renegare a evidenţei. Dar binele, pentru a se manifeta că atare, trebuie înţeles, în aceeaşi măsură că armonie şi iubire. Or, armonia presupune o relaţie. Prin însăşi definiţia să, armonia presupune o tensiune pozitivă care se instaurează între două realităţi diferite, iar rezultatul relaţiei lor poate fi armonios sau nu. Armonia unui tablou de van Gogh rezidă în relaţia care există între formă, culoare, pânză şi măiestria pictorului. Ei bine, armonia este întotdeauna creatoare, după cum armonia unei melodii compuse cu măiestrie crează un sentiment de linişte.

Prin urmare, pentru că Binele să existe, el trebuie să fie perceput prin armonie, iar că armonia să existe este nevoie de relaţie. Astfel, Binele este un concept relaţional, în sensul că în cadrul aceleaisi idei de bine există mai multe aspecte care se relaţionează armonic. Şi iată-ne ajunşi la punctul în care se poate percepe şi raţional că Dumnezeu este Unul, dar întreit în persoană.

Această relaţie de armonie perfectă este creatoare. Astfel ia naştere lumea, că rezultat a unei relaţionări perfecte şi armonioase între persoanele divine. Prin urmare, creaţia lui Dumnezeu, inclusiv omul, se află într-o relaţie directă cu principiul ei creator. O relaţie perfectă între creaţie şi Dumnezeu nu este altceva decât paradisul.

Ei bine, armonia nu poate fi armonie dacă nu este relaţională, iar relaţionarea nu poate fi relaţionare armonică dacă nu este liber asumată. Prin urmare, omul îşi poate asumă sau nu o relaţie armonică cu Dumnezeu, pentru că dacă nu ar fi liber să facă acest lucru, nu ar mai fi o relaţionare armonică, ci una unidirecţională, fără sens. Omul şi-a folosit această libertate în mod greşit şi a căzut în păcat. Păcatul nu este altceva decât o relaţionare dizarmonica cu Dumnezeu, care duce la o relaţional dizarmonica cu ceilalţi oameni. Pe măsură ce omul păcătuieşte, relaţia dintre el şi Dumnezeu este tot mai puţin armonică şi astfel omul devine tot mai puţin om.

Revenim acum la principiul râului. Cum se defineşte acesta că rău? Ei bine tocmai prin dizarmonie, o dizarmonie datorată unei relaţii pervertite cu Dumnezeu. Prin urmare, la nivel raţional nu poate fi sutinut faptul că răul ar fi anterior binelui, pentru că dizarmonia nu ar putea creă niciodată binele. Prin urmare, Principiul Binelui este etern, în timp ce răul este o pervertire a relaţiei dintre Binele armonios şi realităţile create prin armonie. Dintr-o dizarmonie absolută nu ar fi putut rezultă nicicând big bang-ul să zicem. Astfel răul nu este un principiu absolut, ci o parte a creaţiei care şi-a asumat variantă de a nu se relaţiona armonic cu armonia care l-a creat. Evident, această relaţionare pervertită se răsfrânge apoi asupra creaţiei care, la rândul ei, poate urmă calea dizarmoniei sau a armoniei.

Acum trebuie să discutăm despre omnipotență. De regulă oamenii de azi au tendinţa de a consideră omnipotentă din punct de vedere strict uman. Culmea omnipotenţei pentru gândirea modernă este patronul unei multinaţionale care poate face ce-i doreşte cu firmă să şi cu angajaţii săi. Poate dispune de totul după bunul plac. Atunci când apare Ausschwitz-ul, imediat ne dorim un Dumnezeu care să se comporte precum un patron de multinaţională şi să-l fi fulgerat pe Hitler. Oare asta ar fi fost soluţia?

Ei bine, omnipotentă înţeleasă în acest sens nu este un atribut al lui Dumnezeu şi dacă asta este definiţia omnipotenţei, atunci nu voi fi ars pe rug dacă afirm că Dumnezeu nu este omnipotent, pentru că omnipotentă înseamnă cu totul altceva. Omnipotentă nu este altceva decât capacitatea creativa a armoniei divine, a Binelui, a lui Dumnezeu. Prin urmare, fiind pură relaţionare armonioasă, Dumnezeu nu poate face lucruri care contravin acestei relaţionări perfecte, pentru că atunci nu ar mai fi relaţionare perfectă. Prin urmare, omul hotărăşte să nu-şi trăiască relaţia armonică cu Dumnezeu şi da curs dulcegăriilor râului, creând astfel alt rău în jurul sau. Păcatul nu este niciodată o realitate strict individuală! Când lanţul ajunge foarte departe, avem parte de câte un Hitler. Dacă Dumnezeu l-ar fi fulgerat, ar fi fost chiar el cel care perverteşte relaţia Dumnezeu-om făcând din ea o stradă cu sens unic şi prin această ar fi căzut pe acelaşi plan cu răul.

Atfel, Dumnezeu nu poate interveni peste libertatea omului pentru că s-ar manifestă dizarmonic. Omul a făcut o alegere, dar atunci trebuie să fie responsabil şi să suporte consecinţele. Nu este vorba de rea voinţa din partea lui Dumnezeu. Ar putea sună ciudat dar bunăvoinţă lui Dumnezeu s-a manifestat tocmai prin faptul că nu l-a fulgerat pe Hitler, căci dacă ar fi făcut-o totul ar fi devenit increatie, haos, un imens univers al dizarmoniei, al Râului. Să nu-i aruncăm aşadar în spatele lui Dumnezeu lucrurile de care noi oamenii suntem singurii responsabili. Dacă toţi oamenii ar fi trăit cu adevărat creştineşte, Hitler nu ar fi existat! Aşadar, decât să cârcotim, cel mai înţelpt lucru ar fi să plecăm capul, să ne ruşinam de ceea ce rasă umană a reuşit să născocească şi să căutăm relaţia armonică cu Binele!

Autor: Dan Patrascu