Mioara Rus a aflat, la cei 37 de ani, ce însemnă cu adevărat credinţa.
Credinţa care te ajuta să lupţi în cele mai grele momente. A fost diagnosticată cu cancer limfatic. O boală fatală pentru mulţi, dar nu şi pentru Mioara. Un sprijin pentru alţii, puternică ,o femeie a rugăciunii, o învingătoare, mamă a 2 fetiţe, Mioara împărtăşeşte cu noi povestea ei de biruinţă, de victorie.
„Doar o relaţie puternică cu Dumnezeu te poate ajuta să treci cu bine prin astfel de suferinţe.”
R.C : Mioara, pentru mulţi, denumirea medicală a formei de cancer cu care tu te-ai luptat nu spune prea multe. Haide să începem cu începutul.
M.R : Eram însărcinată în luna a cincea cu a doua fetiţă, când am început să mă simt tot mai rău. În luna a şaptea de sarcină, au început să mi se umfle nişte ganglioni la gât. Credeam că am o problemă cu tiroida. Am început să fac toate investigaţiile permise în acel moment de sarcină, dar doctorii nu au putut să pună un diagnostic cert. După ce am născut, la circa 2 săptămâni, am făcut un ecodopller şi o radiografie pulmonară. Atunci, am aflat că am o adenopaţie de 8 cm. Nu ştiam prea bine ce înseamnă aceasta. Ziua următoare, m-am prezentat la secţia de hematologie a spitalului judeţean. Mi-am făcut şi aici o serie de analize de sânge. Ştiam deja că am o problemă gravă de sănătate, dar am fost sigură că Dumnezeu va avea grijă de mine. Doctorii nu îmi spuneau prea multe despre situaţia mea. Atunci m-am hotărât să caut eu informaţii despre boală. Citeam tot ce scria pe biletele de analize şi căutam pe internet informaţii. Aşa am aflat că e posibil ca eu să am o formă de cancer al sângelui. Cât am stat internată în spital, mi-au făcut şi o biopsie medulară. Atunci s-a întamplat ceva deosebit pentru mine. Ştiam că biopsia medulară e dureroasă. Am văzut cum se face o astfel de biopsie şi am auzit de la o persoană care a fost supusă unei biopsii medulare că e dureroasă. Urma să mi se facă o injecţie care anestezia locul, dar nu şi osul din care urma să se extragă puţină măduvă pentru analize. Înaintea anesteziei, am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să nu simt o durere aşa de mare. Doctorul a început să lucreze cu un fel de burghiu de circa 10 cm. Înainte să ajungă la os, mi-a venit în minte imaginea Domnului Isus pe cruce care avea mâinile şi picioarele zdrobite de cuie. Mă gândeam la suferinţa lui fizică fără anestezie (în timp ce eu eram anesteziată) şi la suferinţa lui psihică…El nu a păcătuit niciodată (dar eu da). Am fost luată prin surprindere atunci când medicul mi-a spus că a terminat. Sunt sigură că Dumnezeu a intervenit şi nu am simţit o durere aşa de mare. Dupa câteva săptămâni, am primit rezultatul biopsiei care a confirmat că am limfom Hodgkin, o formă de cancer al sângelui.
RC: Cum te-a găsit momentul când ai aflat că boala ta poartă un nume ce îngrozeşte pe mulţi?
M.R : În cazul meu, nu a fost un moment anume în care am aflat această veste. Încă de când căutăm informaţii pe internet, bănuiam că am o formă de cancer, dar nu ştiam cu exactitate ce fel de cancer este. Pot să spun ca nu am avut momente de disperare. Am fost sigură de la început că Dumnezeu va avea grijă de mine şi că sigur are un plan în dreptul meu. Oricum, eram hotărâtă să lupt cu boala atât cât depindea de mine, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, eram sigură că voi învinge boala. Am făcut 12 şedinţe de chimioterapie din două, în două săptămâni. După o pauză de circa 6 săptămâni, am continuat cu încă 6 şedinţe. Chimioterapia a durat circa 9 luni.
R.C. : Chimioterapia înseamnă multă durere…Cum ai reuşit să îţi păstrezi speranţa în acele clipe?
M.R. : Mă simţeam foarte rău când făceam chimioterapie, însă a fost perioada în care m-am simţit cel mai aproape de Dumnezeu. Citeam din Biblie cînd mă simţeam mai bine. Mă duceam cu greu la cure. După cele 12 şedinţe, am vrut să renunţ şi am cerut ajutor de la Dumnezeu, să ştiu dacă voia lui era să continui. Am primit exact argumentele care m-au convins că trebuie să continui. Mergeam la spital cu inima strânsă, dar, când ajungeam acolo, încercam să fac atmosfera din salon mai veselă şi să le încurajez pe celelalte paciente.
La ultimele cure, nu îmi mai găseau asistentele venele pentru că erau distruse de citostatice. Mă rugam ca Dumnezeu să conducă acul şi aşa am reuşit să fac toate curele. După circa 9 luni, am mai făcut 20 de şedinţe de radioterapie. După înca câteva luni, am facut un PET, un tomograf mai special care arată dacă mai există celule canceroase active. Nu mai erau celule canceroase, aşa că am hotarât să ma întorc la serviciu.
R.C. : Aşadar, după o lungă perioadă de suferinţă, ai avut parte de o veste bună….Mioara, ce s-a întamplat după toate acestea?
M.C. : După circa 1 an de la radioterapie, am făcut un nou tomograf. De data aceasta, a apărut din nou o adenopatie de 2 cm. Doctoriţa de la hematologie mi-a spus că boala a recidivat şi că ar fi o soluţie să fac un autotransplant de celule stem. A fost un moment foarte dificil pentru mine, pentru că eram sigură că Dumnezeu m-a vindecat complet. Mergeam pe stradă şi îmi venea să plâng. Nu ştiam cum să îmi anunţ soţul şi părinţii că boala a recidivat. În acea zi, am plâns, dar mi-am propus ca de a doua zi să încep lupta.
Am început de a doua zi o cură de citostatice de 5 zile, foarte agresivă. Între timp, doctoriţa mi-a pregătit transferul la spitalul din Târgu Mureş, unde am făcut ulterior şi transplantul. După 3 săptămâni de la prima cură, am făcut o a doua cură la Tîrgu Mureş, urmată de încercarea de a-mi recolta celule stem.
Dumnezeu a intervenit şi am stat în salon cu o fată care avea aceaşi boală ca a mea şi care se pregătea, şi ea, de transplant(Ramona Ciobanu). În momentele în care eu şi Ramona ne simţeam mai bine, discutam despre experienţele noastre legate de credinţa. În acest fel, timpul a trecut mai uşor şi ne încurajam reciproc.
Revenind la recoltarea celulelor, în primele zile, au putut să-mi recolteze foarte puţine celule. Doctoriţa m-a întrebat dacă am fraţi compatibili. Era clar că nu voi putea face transplantul. Mi-am anunţat familia. Au început să se roage şi a treia zi am recoltat dublu faţă de primele 2 zile. Au urmat încă 2 zile de recoltare şi, în acest fel, au reuşit să colecteze minimum de celule necesare pentru transplant. Cât am stat în spital, am avut pe telefon o carte, intitulată Viaţa lui Isus şi Biblia. Pentru mine, a fost o adevărată binecuvîntare.
„Doamne, dacă voi muri, fetiţele mele vor creşte fără mamă…”
R.C. : Mioara, după o lună de la recoltarea celulelor stem, te-ai întors la Târgu Mureş pentru auto transplantul de măduvă. Acest transplant nu este doar o procedură complicată şi costistioare, ci şi o perioadă de izolare. De unde ţi-ai găsit puterea de a merge mai departe ?
M.R. : M-am rugat mult pentru acele zile. Toată biserica se ruga pentru mine. În ziua transplantului propriu-zis, doctoriţa mi-a spus că este posibil să îmi facă transplantul în decurs de 2 zile dacă nu o să rezist. Totul a decurs foarte bine într-o singură zi şi am rămas singură în boxă. Era o încăpere de aproximativ 3 m² în care totul era filtrat: apa, aerul. Au fost zile în care vedeam asistentele doar când îmi făceau tratamentul. Am ajuns să îmi doresc să aud bâzâitul unei muşte, atâta linişte era. Telefonul îmi era băgat într-o folie şi nu mai puteam citi din Biblie. Nu mă mai puteam ruga, aşa că am vorbit cu cei dragi şi i-am rugat să se roage ei pentru mine pentru că nu mai puteam să-mi adun gândurile din cauza stării de slăbiciune în care mă aflam. Puteam doar să răspund la telefon şi astfel să comunic cu cei dragi.
Într-o noapte, după ce s-au stins luminile, am închis ochii. Eram liniştită. Am văzut atunci o lumină foarte puternică, care a apărut şi care creştea în intensitate. Simţeam că e ceva neobişnuit. Simţeam ca îl voi vedea pe Isus şi am început să mă rog. Am spus: Doamne, dacă eu te văd, voi muri, pentru că sunt o păcătoasă, iar fetiţele mele vor creşte fără mamă. Te rog, îngăduie să trăiesc pentru ele. Atunci, lumina a dispărut. Seara următoare, s-a întamplat la fel. Am repetat şi atunci rugăciunea aceea şi lumina a dispărut din nou.
Valorile sângelui erau foarte mici. Urma să ies din boxă doar după ce leucocitele ajungeau la 1000/mm³. Leucocitele mele erau la valori foarte mici (80/mm³) şi creşteau foarte încet. Am început să nu mai am răbdare şi în acele momente am recurs din nou la rugăciune. I-am cerut lui Dumnezeu o minune. Să ies cât mai repede din boxă. Dimineaţa următoare, când mi-a adus doctoriţa vestea mi-au dat lacrimile. Mi-a spus: Mioara, nu ştiu cum s-a întâmplat, dar leucocitele tale au ajuns la 1000. Mi-a spus că, dacă valorile mai cresc puţin în două zile, mă mută într-un salon. Ziua următoare erau la 3600 şi, astfel, după 2 zile de la acea minune, eram într-un salon, alături de alte persoane.
Momentul în care am ieşit şi am simţit din nou adierea vântului, a fost pentru mine un moment cu adevarat incredibil pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu. Cred că doar o relaţie puternică cu Dumnezeu te poate ajuta să treci cu bine prin astfel de suferinţe.
R.C. : Mioara, întrebarea acesta probabil că s-a născut în mintea multor cititori: de ce crezi că Dumnezeu permite momente de grea suferinţă în vieţile nostre?
M.R. : Eu cred că Dumnezeu îngăduie să trecem prin încercări din anumite motive, pe care nu le ştiu în acest moment, dar poate că le voi afla într-o zi (vezi cazul lui Iov). Eu nu cred că Dumnezeu se bucură când noi trecem prin diferite încercări, ci, din contră…eu cred că suferă alături de noi. În plus, Dumnezeu a spus în Biblie că nimeni nu va fi încercat mai mult decât poate să ducă. Este adevarat că unii oameni trec prin suferinţe fizice teribile. Dar, suferinţele nu sunt numai fizice, sau, nu se referă neapărat la propria persoană. Pentru mine, cel mai greu a fost să îmi închipui cum ar creşte fetele mele fără mamă.
R.C. : Mioara, eşti o învingătoare a cancerului. Ai rezistat la grele încercări, iar suferinţa ta a fost răsplătită printr- o victorie asupra unei boli care ucide multe vieţi. Cum arată acum viaţa ta de zi cu zi?
M.R. : Încerc să duc o viaţa normală, să fac cam tot ce făceam înainte de a mă îmbolnăvi. Încerc să mă concentrez mai mult asupra altora şi mai puţin asupra mea.
R.C. : Mioara, care este sfatul tău pentru fiecare cititor, care poate se confruntă cu suferinţa?
M.R. : Îi sfătuiesc pe toţi cei ce citesc acest interviu, indiferent de religia pe care o au, să citească Biblia şi să încerce să trăiască aşa cum doreşte Dumnezeu. Cred că e foarte important pentru cei care trec prin încercări să fie optimişti, să lupte cu boala, să se roage, să lucreze pentru cei din jur şi să nu uite niciodată că acolo sus, Cineva îi iubeşte şi Cuiva nu Îi este indiferent când vede suferinţa lor. Să nu uite că Dumnezeu este bunătate, în ciuda aparenţelor, iar, atunci când se simt mai rău, să creadă cu toată fiinţa că nu sunt singuri… Dumnezeu îi ţine în acele momente în braţe.
Autoarea interviului despre Mioara Rus:
„Am cunoscut-o personal pe Mioara, în spitalul din Târgu Mureş. Treceam prin aceaşi suferinţă prin care a trecut şi ea. Împărtăşeam acelaşi diagnostic şi acelaşi tratament: auto transplantul de măduva. Şi, mai presus de diagnostic, împărtăşeam aceaşi dragoste pentru CER. Ne-am încurajat mult una pe cealaltă… Cred că povestea ei trebuie auzită. Sunt multi oameni, fie ei tineri sau bătrâni, care, zi de zi, îşi trăiesc viaţa, fără să cunoască cu adevărat valoarea ei. Pentru Mioara, viaţa are o valoare inestimabilă, pentru că a existat un moment în care ea a fost la un pas de moarte. Dar Dumnezeu a fost lănga ea şi i-a dăruit cel mai frumos dar: VIAŢA. Mioara rămâne un exemplu de credinţă în suferinţă, de victorie prin puterea lui Dumnezeu şi un exemplu de iubire jerfitoare pentru cei din jurul ei.
Fii şi tu la fel!
Acest interviu a fost realizat de:
Ramona Ciobanu, supravieţuitoare de cancer.
Sursa: www.flacarainchinarii.ro
